Vindecările

                

Un domn din Foggia avea 62 de ani în 1919 şi umbla sprijinindu-se de două cârje. Căzând din trăsură şi-a rupt gambele, iar medicii nu reuşeau să-l vindece. După ce s-a confesat, Padre Pio i-a zis: “Ridică-te şi umblă; aceste cârje trebuie să le arunci”. Omul ascultă spre mirarea tuturor.

 

Un fapt răsunător între fogieni s-a întâmplat omului în 1919. Omul avea doar 14 ani. La vârsta de patru ani a fost lovit de tifos, râmânând victima unei forme de rahitism care i-a deformat corpul, provocându-i două cocoaşe mari. Într-o zi Padre Pio l-a spovedit şi apoi l-a atins cu mâinile sale stigmatizate şi băiatul s-a ridicat de pe genoflexor drept aşa cum nu a mai fost niciodată.

 

Grazia era o ţărancă de 29 de ani, oarbă din naştere, frecventa de mult bisericuţa mănăstirii . Într-o zi Padre Pio a întrebat-o pe neaşteptate dacă ar dori să dobândească vederea: “sigur, aş vrea”, răspunse “numai să nu fie ocazie de păcat”. “Bine, te vei vindeca”, răspunse şi o trimise la Bari, recomandându-i soţia unui bun medic oftalmolog. Dar acesta după ce a vizitat-o i-a spus soţiei sale: “Nu este nimic de făcut cu această fată. Padre Pio ar putea să o vindece dacă vrea să facă minuni, iar eu trebuie să o trimit acasă fără să o operez”. Deoarece Padre Pio ţi-a trimis-o – răspunse doamna – ai putea cel puţin încerca să operezi un ochi. Specialistul s-a lăsat convins. Mai întâi a operat un ochi şi apoi pe celălalt şi ambii au fost vindecaţi. La întoarcerea ei, la San Givanni Rotondo, Grazia trecu pe la convent şi se prosternă la picioarele lui Padre Pio. Acesta în tăcere, privind în depărtare, îşi plecă fruntea pentru puţin timp, apoi îi porunci să se spele. “Binecuvântează-mă părinte, binecuvântează-mă” imploră. El făcu asupra ei semnul Sfintei Cruci, dar Grazia aştepta încă nemişcată. Când era oarbă, Padre Pio o binecuvânta punându-i mâinile pe cap. “Binecuvântează-mă părinte, binecuvântează-mă”, repeta fata cu mâhnire. “Şi cum ai vrea să fie binecuvântarea”, replică Padre Pio, “o găleată cu apă pe cap?”

 

O doamnă povesteşte: “În 1947, aveam 38 de ani şi sufeream din cauza unei tumori intestinale confirmat de radigrafie. S-a decis să se facă o intervenţie chirurgicală. Înainte de a intra în spital am vrut să merg la San Giovanni Rotondo,la Padre Pio. M-a însoţit soţul meu, fiica mea şi o prietenă de-a ei. Aş fi dorit să mă spovedesc la Padre Pio, dar la un moment dat, a ieşit din confesional şi a decis să plece. Am rămas deziluzionată şi am plâns că nu am reuşit să-l întâlnesc. Soţul meu i-a povestit unui FOTO6.jpg (6923 byte)alt frate motivul pelerinajului nostru. Acesta, analizându-mi situaţia, a promis că îi va povesti totul lui Padre Pio. De acolo, peste puţin timp, am fost chemată pe coridorul conventului. Padre Pio, printre atâta lume, parea interesat numai de persoana mea. Mă întrebase motivul adevăratei mele suferinţe şi mă încurajă, asigurându-mă că sunt pe mâini bune... şi că s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru mine. Am rămas uimită că Padre nu îl cunoştea nici pe chirurg şi nici pe mine. Aşadar, cu seninătate şi speranţă, am înfruntat intervenţia. Chirurgul a fost primul care a strigat: minune. Prin urmare, cu radigrafia în mâini , a trebuit să fiu operată de apendicită ne suspectă deoarece... tumoarea nu lăsase vreo urmă. Acel chirurg, necredincios, din acel moment a avut darul credinţei şi a făcut ca Crucifixul să fie instalat în toate camerele clinicii. Eu m-am întors la San Givanni Rotondo după o scurtă convalescenţă şi l-am văzut pe Padre Pio care, în acel moment se îndrepta către sacristie. S-a oprit imprevizibil şi, adresându-se cu un surâs, zise: „Ai văzut că te-ai întors? Mi-a dat mâna să o sărut,apoi a aşezat-o între mâinile mele.”

Un domn povestea: “De câteva zile mi s-a umflat şi îmi provoca suferinţă genunchiul stâng. Medicul mi-a spus că problema este cam complicată şi mi-a prescris multe injecţii. Puţin alarmat, înainte de a începe tratamentul, m-am dus la Padre Pio. După ce m-am confesat, i-am vorbit de genunchiul meu şi i-am cerut să se roage. După amiază târziu, în timp ce mă pregăteam să plec, durerea a dispărut. Mi-am privit genunchiul şi nu mai era umflat, arăta ca şi dreptul. Atunci, chiar înainte de plecare, m-am întors alergând la Padre Pio, pentru a-i mulţumi. – “Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, ci Domnului”. Apoi cu un surâs adăugă: “Spune medicului că acele injecţii să le facă el”.

O doamna povesteste: “ Am avut o sarcina normala in anul 1952 dar, in timpul nasterii au intervenit niste complicatii. Fiul meu s-a nascut cu forcepsul iar eu am avut nevoie de transfuzii. Fiind vorba de o urgenta nu a fost timp sa mi se stabileasca grupa sanguina. Era zero dar mi-a fost administrat sange din grupa A. In consecinta: febra mare, convulsii, embolie pulmonara, flebita la articulatiile inferioare, septicemie. A fost chemat parohul ca sa-mi administreze sfantul maslu. Am primit Sfanta Impartasanie care a trebuit sa-mi fie administrata cu putina apa. Cand ai mei au condus parohul pana la usa, eu am ramas singura. Deodata mi-a aparut Padre Pio care aratandu-mi mainile ranite mi-a spus: “Sunt Padre Pio, tu nu vei muri. Recita un Tatal Nostru si intr-o zi vino sa ma vizitezi. ”Eu, care eram o muribunda, m-am ridicat in sezut. Cand au intrat rudele mele le-am rugat sa se uneasca cu mine in rugaciunea invatata de la Domnul Nostru Isus si le-am povestit despre viziune. Ne-am rugat. Din acel moment am inceput sa ma simt mai bine. Am chemat medicii, si cand au venit si au constatat ameliorarea starii mele au declarat ca asta se datoreaza unui miracol. Dupa cateva luni am mers la San Giovanni Rotondo pentru a-i multumi lui Padre Pio. L-am intalnit si mi-a dat mana sa o sarut. In timp ce ii multumeam am simtit un putenic miros de violete. “ Tu ai avut parte de un miracol – mi-a spus Padre Pio – dar nu trebuie sa-mi multumesti mie. A fost Inima Sfanta a lui Isus care m-a trimis ca sa te salvez pentru ca tu ii esti devotata si i-ai dedicat primele vineri din luna”.

 

In 1953 – povestea o doamna – avand dureri abdominale, am fost supusa unor radiografii ale caror rezultate, au dovedit ca e vorba de o problema dificila care necesita o interventie chirurgicala urgenta. O prietena de-a mea, careia i-am marturisit problema, mi-a recomandat sa-i scriu o scrisoare lui Padre Pio pentru a-i cere ajutor si rugaciuni. Am primit raspunsul: parintele m-a sfatuit sa “merg in spital”. A promis ca se va ruga pentru mine. Am plecat la spital. Aceiasi medici care au facut investigatiile atat de preocupante, refacand analizele au constatat ca “nu mai avem nimic”. Multumesc si acum, la o distanta de patruzeci de ani lui Padre Pio si-i invit pe toti sa se adreseze cu incredere acestui Sfant care nu refuza nimanui puternica sa imijlocire.

 

In 1954, povestea o doamna, tatal meu, care era muncitor feroviar pe vremea aceea, la varsta de patruzeci si sapte de ani, s-a imbolnavit de o boala ciudata la articulatiile inferioare. Orice cura s-a dovedit inutila si locul de munca parea sa fie compromis. Cum situatia se inrautatea, un unchi l-a sfatuit sa mearga la San Giovanni Rotondo unde traia un frate capucin caruia Dumnezeu i-a daruit haruri speciale. Cu mare dificultate tatal meu a ajuns in mica localitate de pe Gargano insotit si sprijinit de acelasi unchi. In biserica l-a intalnit pe Padre Pio care, vazandu-l in ce hal se tara prin multime, a spus cu voce puternica:” Faceti loc acelui feroviar!” cu toate ca nu-l cunostea pe tatal meu si nu stia ca e lucrator feroviar. Cateva ore dupa aceea Padre Pio se intretinea intr-o  conversatie amicala cu tata. I-a pus o mana pe umar, l-a consolat si surazand ii adresa cuvinte de incurajare. Cand tatal meu s-a indepartat de langa el si-a dat seama ca a fost vindecat pe neasteptate. Unchiul meu il urma uimit, strangand in maini cele doua bastoane care nu mai serveau la nimic.

 

Un domn distins era un ateu materialist foarte cunoscut în Puglia pentru zelul cu care propaga credinţa sa şi combătea religia. Dimpotrivă soţia era religioasă, dar bărbatul îi interzisese cu severitate să meargă în biserică şi să vorbească fiilor despre Dumnezeu. În 1950 bărbatul se îmbolnăvi. Diagnoza medicilor a fost teribilă: „o tumoare la creier şi una în spatele urechii drepte”. Nu era nici o speranţă de vindecare. Iată ce povesteşte interesatul: „Am fost transportat la spitalul din Bari. Aveam o frică mare de boală şi de moarte. Aceasta a fost frica care a făcut să se nască în sufletul meu o mare dorinţă de a mă adresa lui Dumnezeu, lucru pe care nu-l făceam de când eram copil. De la Bari am fost dus la Milano pentru a fi supus la o operaţie în încercarea de a-mi salva viaţa. Medicul care m-a văzut a spus că operaţia este extrem de dificilă şi rezultatele atât de incerte. Într-o noapte, în timp ce eram la Milano, l-am visat pe Padre Pio. Venise să-mi atingă capul şi-l zice: „Vei vedea că în timp te vei vindeca”. Dimineaţa mă simţeam mai bine. Medici au fost uimiţi de rapida mea revenire, dar erau convinşi de necesitatea operaţiei. Eu, dimpotrivă, terorizat, cu puţin timp înainte de a intra în sala de operaţie, am fugit din spital şi m-am refugiat în casa rudelor, la Milano, unde era şi nevasta mea. Totuşi, după câteva zile, durerile reveniră puternic şi, neputând rezista, m-am întors în spital. Medici, indignaţi, nu mai voiau să mă îngrijească, însă conştiinţa lor profesională a învins. Dar înainte de a face operaţia au crezut oportun să-mi face alte examene medicale. La sfârşitul acestor teste, cu mare uimire, şi-au dat seama că nu mai era nici o urmă de tumoare. Eram surprins şi eu, nu atţt pentru că îmi spuseră medici, dar pentru că în timp ce făceam examenele simţisem un parfum intens de viorele şi ştiam că acel parfum anunţa prezenţa lui Padre Pio. Înainte de a pleca din spital am cerut de la profesor nota de plată. Nu îmi datoraţi nimic – răspunse – deoarece nu am făcut nimic pentru a vă vindeca. Întors acasă am vrut să merg cu soţia mea la San Giovanni Rotondo pentru a-i mulţumi lui Padre Pio. Eram convins că vindecarea mi-o făcuse el. Dar când am ajuns în biserica conventului „Santa Maria delle Grazie” durerile au reapărut cu atâta violenţă încât am leşinat. Doi oameni m-au dus cu greu la confesionalul lui Padre Pio. Mi-am revenit. Când l-am văzut i-am spus: „Am cinci fii şi sunt foarte bolnav, ajutaţi-mă Padre Pio, salvaţi viaţa mea”. „Nu sunt Dumnezeu – îmi răspunse – şi nici Isus Cristos. Sunt un preot ca şi ceilalţi, nimic mai mult, poate mai puţin. Nu fac eu minuni”. „Vă rog, Părinte, ajutaţi-mă!” l-am implorat plângând. Padre Pio stătu un moment în linişte. Ridică ochii spre cer şi am văzut că buzele lui se mişcau în rugăciune. În acel moment am simţit din nou un parfum intens de viorele. Padre Pio îmi spuse: „Mergi acasă şi roagă-te. Eu mî voi ruga pentru tine. Tu te vei vindeca!”. M-am întors acasă şi de atunci orice simptom al bolii a dispărut.

 

Povesteşte un domn: „În îndepărtatul 1950 soacra mea a fost internată în spital pentru o operaţie la sânul drept, însă noua formaţiune se arătă de natură malignă. Într-adevăr, după puţine luni, a fost necesar, cu o nouă internare, o altă operaţie asemănătoare, la sânul drept. Dată fiind difuziunea bolii medicii Policlinicii din Milano au pronosticat trei sau maxim patru luni de viaţă. La Milano, cineva ne vorbi de Padre Pio şi de minunile atribuite prin mijlocirea sa. Am plecat repede spre San Giovanni Rotondo. Am aşteptat rândul meu pentru spovadă şi, când am ajuns, am cerut lui Padre Pio harul vindecării pentru mama soţiei mele. Padre Pio a suspinat lung de două ori şi a spus: „Să ne rugăm, să ne rugăm toţi. Se va vindeca!”. Aşa a fost. Soacră-mea după operaţie s-a restabilit şi s-a dus personal să mulţumească Părintelui care, zâmbind îi spuse: „Mergi în pace, fiica mea! Mergi în pace!”. În loc de câteva luni prevăzute, soacra mea a trăit încă nouăsprezece ani timp în care a crescut, în ea şi în noi, recunoştinţa devotă pentru Padre Pio.

 

O altă vindecare atribuită lui Padre Pio a fost aşa numita minune continuă, care se referă la un fost lucrător la calea ferată, mort în 1983, la vârsta de 7° de ani. “Sunt  o sfidare vie a legilor fizice” – repeta omul. În anul 1945 trăia în provincia de Siena. Era căsătorit şi avea un copil micuţ. Lucra ca supraveghetor al instalaţiilor electrice la o linie de cale ferată. În dimineaţa zilei de 21 mai, în timp ce mergea la muncă cu motocicleta, a fost lovit de un camion. A ajuns la spital între viaţă şi moarte. Medicii au descoperit o fractură la craniu, o fractură la arcada sprâncenei în partea stângă, ruptură la timpanul stâng, câteva coaste rupte şi cinci fracturi la piciorul stâng. Timp de mai multe zile atârna între viaţă şi moarte, apoi a fost declarat ca fiind în afară de orice pericol. Convalescenţa a fost lungă dar satisfăcătoare, în afară de picior. Era atât de distrus că medicii nu reuşeau să-l aşeze la loc. Mergea de la un spital la altul. “A fost internat la Clinica Ortopedică din Siena, unde am rămas sub îngrijire un an şi jumătate. Apoi am fost dus la Rizzoli din Bolonia. După primele intervenţii, fracturile femurului au fost parţial videcate, dar, din cauza unor serioase complicaţii,  piciorul a rămas complect ţeapăn. Medicii vorbeau a o “anchilozare fibroasă a genunchiului stâng” şi nu reuşeau să mă vindece. Apoi şi rănile provocate de numeroasele intervenţii chirurgicale nu se mai vindecau. Deoarece toate tentativele de a îndoia genunchiul erau zadarnice, medicii de la Clinica Ortopedică din Siena au decis să încerce “îndoirea forţată a genunchiului pe aparatul Zuppinger, într-o anesteziue totală”. Dar aderenţa muşchilor şi legamentele  care blocau articulaţia erau aşa de rezistente încât şi această intervenţie a fost zadarnică. Ba mai mult, când medicii au insistat cu mai multă forţă, s-a rupt din nou femurul şi a trebuit să stau alte două luni cu piciorul în ghips. La începutul anul 1948 am fost externat de la Clinica Ortopedică din Siena şi declarat incurabil. Trebuiea să rămân cu piciorul  ţeapăn pentru tot restul vieţii mele. Aveam doar 35 de ani şi nu reuşeam să mă resemnez. Ca atare am decis să încerc şi la alţi specialişti, dar speranţele unui succes erau minime şi n-am avut curajul să înfrunt o altă intervenţie. Erau demoralizat şi rău ca o fiară rănită. Nu mai voiam să văd pe nimeni. Îmi descărcam toată durerea  împotriva soţiei, care încerca sub toate formele să mă încurajeze. Ca să mă mişc foloseam cârjele, dar reuşeam să mă târăsc doar câţiva metri, deoarece piciorul, în afară de faptul că era rigid, era şi plin de răni care sângerau şi erau foarte dureroase. Deseori voiam să mă descurc singur, dar cădeam şi atunci urlam cu toată furia şi blestemam pe Dumnezeu şi toate cele sfinte. Soţia mea era credincioasă,însă eu nu. Ea mergea la biseerică şi eu o certam. Blestemam şi înjuram ca să-i fac în ciudă şi ea plângea. Într-o zi a venit în parohia noastră un călugăr să ţină nişte conferinţe. Auzind de cazul meu, a dorit să vorbească cu soţia mea ca s-o âmbărbăteze: “De ce nu-l duceţi pe soţul dumneavoastră  la San Giovanni Rotondo la Padre Pio? Este un capucin care face minuni! Soţia mi-a relatat acele cuvinte cu atât convingere şi speranţă, dar eu am răbufnit într-un râs ironic, rostind injurături şi blasfemii la adresa lui Padre Pio. Soţia nu a voit să irosească acea ocazie şi a scris de mai multe ori acelui călugăr, dar nu a primit nici un răspuns. Atunci a început să-mi vorbească şi să-mi ceară s-o ascult. Situaţia mea era din ce în ce mai gravă. Mi-am dat seama că pentru mine viaţa era terminată. O puternică disperare a venit peste mine. Spre sfârşitul anul m-am dat bătut. “Bine” – i-am zis soţiei – “să încercăm şi asta”. Drumul a fost dramatic. În tren eram întins pe o targă, dar când trebuia să urc şi să cobor din compartiment durerile erau groaznice. Prima etapă a fost Roma, a doua Foggia. Ca să ajungi la San Giovanni Rotondo era un singur autobuz şi pleca dis de dimineaţă. Am decis să petrecem noaptea într-o pensiune. În timp ce mă târam cu cârjele, am alunecat într-o băltoagă şi m-am lovit rău de tot. Am fost îngrijit de personalul de la calea ferată, care auzind că a fost un coleg de-al lor, mi-au pus la dispoziţie o cameră la gară, unde am petrecut noaptea. Dis de dimineaţă, eu, fiul meu şi soţia mea, am luat autobuzul spre San Giovanni Rotondo. Autobuzul se oprea la circa doi kilometri de bisericuţa capucinilor. Străzile nu erau asfaltate. Nu ştiu cum am ajuns la biserică. Abea intrat, m-am agăţat de o bancă, pe jumătate leşinat. Nu văzusem niciodată vreo fotografie a lui Padre Pio, deci nu puteam să-l recunosc. În biserică erau diferiţi capucini. Lângă meni era unul care spovedea femeile. Portiţa care se foloseşte ca să-l ascundă pe confesor, era deschisă. Fratele ţinea ochiii aplecaţi, iar mâinile ascunse în mânecile sutanei. Când şi-a ridicat mâna dreaptă ca să dea dezlegarea, am observat să purta jumătate de mănuşă. “El este” – mi-am zis. În aceiaşi clipă Padre Pio şi-a ridicat ochiii şi m-a fixat pentru câteva secunde. Sub acea privire trupul meu a început să tremure, ca şi cum ar fi fost lovit de o violentă scuturătură electrică. După câteva minute, părintele a ieşit de la spovezi şi a plecat. La ora patru după amează eram din nou în biserică. Fiul meu m-a însoţit în sacristie. Padre Pio deja spovedea. Erau câteva persoane înaintea mea. După circa un sfert de oră a venit şi rândul meu. Sprijinindu-mă pe cârje m-am apropiat de călugăr. Am încercat să spun ceva, dar el nu mi-a dat răgaz. A început să vorbească, făcâd o descriere perfectă a vieţii mele, a caracterului meu, a comportamentului meu. Eram complect răpit de cuvintele lui şi nu mă mai gândeam deloc la picior. Când părintele a ridicat mâna să-mi dea dezlegarea, am simţit din nou scuturătura teribilă în tot  corpul meu, pe care o simţisem şi dimineaţa. Fără să-mi dau seama, am îngenunchiat şi am făcut semnul crucii. Apoi, tot fără să mă mai gândesc la picior, m-am ridicat, am luat cârjele în mână şi m-am îndepărtat mergând normal. Toate le făceam cu mişcările cele mai normale. Soţia mea, care era în biserică, m-a văzut venind cu cârjele în mână, dar nici ea n-a făcut caz. Mi-a spus numai: “Ce faţă senină şi frumoasă ai!” ne-am oprit să ne rugăm puţin, apoi ne-am îndreptat spre ieşire. Numai acum soţia şi-a dat seama de ce se  întâmplase: “Iosife, dar tu mergi!”, mi-a zis. M-am oprit şi am văzut cu stupoare că aveam cârjele în mână. “E adevărt, merg şi nu simt nici o durere”, am răspuns. “Tată – a adăugat fiul meu – când erai la Padre Pio te-ai şi îngenunchiat”. Puteam să fac acele mişcări în modul cel mai natural, fără nici o durere ori dificultate. Mi-am dat jos pantalonii şi mi-am examinat picioarele: toate rănile, care până de curând erau sângerânde şi dureroase, acum erau cicatrizate. Acum se vedeau doar cicatricele perfect uscate. “Sunt într-adevăr vindecat!” – am strigat către soţia mea şi am izbucnit în plâns. Drumul de întoarcere acasă a fost un marş triumfal. Oriunde mă opream povesteam ce mi s-a întâmplat. Am mers să fac o vizită la Clinica Ortopedică din Siena. Medicii erau umiţi. Mai întâi de toate văzându-mă că pot merge. Apoi pentru că la radiografie picioruk meu nu era deloc schimbat. Anchiloza fibroasă de la genunchiul stâng era tot acolo şi deci nu aş fi putut în nici un caz să merg. Cazul meu a fost prezentat şi la un congres al medicilor de la Roma. Am fost vizitat de  mulţi specialişti iluştrii, care poveneau şi din extern şi toţi au rămas uimiţi.

De la sfârșitul anului 1953 și până la începutul lui 1954 Papa Pius al XII-lea a fost grav bolnav din cauza stresului. Avea grețuri și sughița, nu putea să mănânce, iar atunci când încerca, vomita. Singurele clipe de ușurare le avea în timpul perioadelor scurte de somn de o jumătate de oră. În cele din urmă a trebuit să fie hrănit artificial.  

În timp ce Papa era bolnav, Părintele Pio a promis să se roage pentru el ajungând până la a-și oferi propria sa sănătate și viață lui Dumnezeu pentru sănătatea și viața Papei.

Cîteva zile mai târziu Părintele Pio s-a îmbolnăvit și a făcut febră.

Părintele Costantino Capobianco povestește: Nu am știut despre promisiunea Părintelui Pio și nu mi-am dat seama de motivul bolii sale. Agostino, căruia Părintele Pio îi spusese despre toate lucrurile acestea, mi-a spus că Părintele Pio a căzut la pat deoarece este foarte îngrijorat din cauză că  Papa este bolnav.

Părintele Pio a luat pe umerii săi această povară care fusese destinată Papei. Papa Pius al XII-lea  s-a însănătoșit repede. Câteva zile mai târziu, Papa a  aflat despre oferta făcută din devotament de către Părintele Pio în Mânăstirea San Giovanni Rontondo. Apoi, Papa Pius al XII-lea s-a decis să scrie o scrisoare către Episcopul Călugărilor Franciscani pentru a-și arăta recunoștința față de Părintele Pio pentru rugăciunile și suferințele sale.

 

Un preot i câțiva credincioșI ortodocși din România s-au convertit la catolicism după miracolul vindecării săvârșit de Părintele Pio. 

Preotul și comunitatea sa au trecut de la ortodoxism la catolicism pentru a-și exprima adânca recunoștință către  Pio din Pietrelcina. Miracolul s-a întâmplat în Pesceana, un oraș în județul Vâlcea, în zona central-sudică a României. Aici, mama preotului din localitate, în vârstă de 71 de ani, a fost diagnosticată ca având cancer la plămâni, boală de care suferea de mult timp. După ce a făcut toate analizele posibile, datorită prezenței unei metastaze difuze, toți doctorii care au consultat-o i-au dat doar câteva luni de trăit, întrucât cancerul era într-un stadiu avansat și nu putea fi operat.

Preotul ortodox, nu s-a resemnat la ideea de a-și pierde mama, așa că l-a rugat pe fratele său  care trăia la Roma, să o ducă pe mama lor la cel mai bun medic din capitala Italiei.

Fratele preotului a reușit să aranjeze pentru mamă un consult la un doctor renumit , care a confirmat diagnosticul pus de colegii români.

Într-o zi, în timpul șederii sale la Roma, bătrâna doamnă a mers împreună cu fiul ei la o biserică catolică. Acolo, ea a fost impresionată de  statuia Părintelui Pio, care era așezată într-un colț al bisericii. A întrebat despre statuie și așa a aflat depre povestea lui  Părintele Pio.

În zilele următoare, femeia a revenit la aceeașI biserică și de fiecare dată se ruga mult timp în fața statuii lui Sfântul  Pio din Pietrelcina.

După două săptămâni trebuiau repetate analizele, așa că mama și fiul au mers din nou la același doctor; dar de data asta, spre marea surpriză a medicului, nu mai exista nici un simptom de cancer.

Doamna a dorit să se întoarcă în România, iar la întoarcere, a povestit totul fiului care era preot. De asemenea, ea a povestit cum s-a rugat la Părintele Pio pentru ajutor și cum rugăciunea i-a fost ascultată, în ciuda faptului că era ortodoxă.

Vestea s-a răspândit repede în oraș, iar oamenii au început să caute și să găsească informații despre acest călugăr cu har. Alți oameni din oraș, care au fost vindecați de către  Părintele Pio, au dorit să se convertească la catolicism.

După câțiva ani, li s-a îndeplinit în sfârșit dorința si au devenit creștini catolici.

O femeie povestea: „Fiul meu juca fotbal pe stradă când, o poartă de fier a căzut peste el. Ne-am dat seama că avea o hemoragie nazală și din urechea stângă ce nu puteau fi oprite. Băiatul a fost dus imediat la spital, inconștient și în stare gravă.Toți doctorii erau foarte agitați. În timp ce plângeam de disperare, mi-am întors ochii către perete și am văzut o fotografie de-a Părintelui Pio. L-am rugat cu credință să-mi ajute fiul.

Din cauza stării foarte grave în care se afla, băiatul a fost dus la un alt spital. Totuși, în ziua următoare, starea fiului meu s-a ameliorat și, după trei zile, el a ieșit din spital. Înainte de a merge acasă, am intrat într-o biserică, unde am văzut o pictură cu Sf. Pio din Pietrelcina. El a văzut pictura și mi-a arătat-o spunând: «Mamă, el a fost cu mine în spital! M-a mângâiat…» Emoția m-a copleșit și am început să plâng. I-am mulțumit bucuroasă Părintelui Pio. ” 

 

linea.gif (3372 byte)

 Biograpia   expbul1a.gif (699 byte)   Minunile   expbul1a.gif (699 byte)   Vindecările   expbul1a.gif (699 byte)   Bilocaţia   expbul1a.gif (699 byte)   Mirosurile  expbul1a.gif (699 byte) Clarviziunea   expbul1a.gif (699 byte)   Apariţiile    expbul1a.gif (699 byte)    Levitaţia    expbul1a.gif (699 byte)   Îngerul Păzitor    expbul1a.gif (699 byte)    Diavolul    expbul1a.gif (699 byte)    Rugăciuni    expbul1a.gif (699 byte)    Sfântul Rozariu    expbul1a.gif (699 byte)    Novena către Padre Pio   expbul1a.gif (699 byte)   Cele Zece Porunci

 

HOMEPAGE