Un domn din Foggia avea 62 de ani în 1919 şi umbla sprijinindu-se de două cârje. Căzând din trăsură şi-a rupt gambele, iar medicii nu reuşeau să-l vindece. După ce s-a confesat, Padre Pio i-a zis: “Ridică-te şi umblă; aceste cârje trebuie să le arunci”. Omul ascultă spre mirarea tuturor.

Grazia era o ţărancă de 29 de ani, oarbă din naştere, frecventa de mult bisericuţa mănăstirii . Într-o zi Padre Pio a întrebat-o pe neaşteptate dacă ar dori să dobândească vederea: “sigur, aş vrea”, răspunse “numai să nu fie ocazie de păcat”. “Bine, te vei vindeca”, răspunse şi o trimise la Bari, recomandându-i soţia unui bun medic oftalmolog. Dar acesta după ce a vizitat-o i-a spus soţiei sale: “Nu este nimic de făcut cu această fată. Padre Pio ar putea să o vindece dacă vrea să facă minuni, iar eu trebuie să o trimit acasă fără să o operez”. Deoarece Padre Pio ţi-a trimis-o – răspunse doamna – ai putea cel puţin încerca să operezi un ochi. Specialistul s-a lăsat convins. Mai întâi a operat un ochi şi apoi pe celălalt şi ambii au fost vindecaţi. La întoarcerea ei, la San Givanni Rotondo, Grazia trecu pe la convent şi se prosternă la picioarele lui Padre Pio. Acesta în tăcere, privind în depărtare, îşi plecă fruntea pentru puţin timp, apoi îi porunci să se spele. “Binecuvântează-mă părinte, binecuvântează-mă” imploră. El făcu asupra ei semnul Sfintei Cruci, dar Grazia aştepta încă nemişcată. Când era oarbă, Padre Pio o binecuvânta punându-i mâinile pe cap. “Binecuvântează-mă părinte, binecuvântează-mă”, repeta fata cu mâhnire. “Şi cum ai vrea să fie binecuvântarea”, replică Padre Pio, “o găleată cu apă pe cap?”

O doamnă povesteşte: “În 1947, aveam 38 de ani şi sufeream din cauza unei tumori intestinale confirmat de radigrafie. S-a decis să se facă o intervenţie chirurgicală. Înainte de a intra în spital am vrut să merg la San Giovanni Rotondo,la Padre Pio. M-a însoţit soţul meu, fiica mea şi o prietenă de-a ei. Aş fi dorit să mă spovedesc la Padre Pio, dar la un moment dat, a ieşit din confesional şi a decis să plece. Am rămas deziluzionată şi am plâns că nu am reuşit să-l întâlnesc. Soţul meu i-a povestit unui alt frate motivul pelerinajului nostru. Acesta, analizându-mi situaţia, a promis că îi va povesti totul lui Padre Pio. De acolo, peste puţin timp, am fost chemată pe coridorul conventului. Padre Pio, printre atâta lume, parea interesat numai de persoana mea. Mă întrebase motivul adevăratei mele suferinţe şi mă încurajă, asigurându-mă că sunt pe mâini bune... şi că s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru mine. Am rămas uimită că Padre nu îl cunoştea nici pe chirurg şi nici pe mine. Aşadar, cu seninătate şi speranţă, am înfruntat intervenţia. Chirurgul a fost primul care a strigat: minune. Prin urmare, cu radigrafia în mâini , a trebuit să fiu operată de apendicită ne suspectă deoarece... tumoarea nu lăsase vreo urmă. Acel chirurg, necredincios, din acel moment a avut darul credinţei şi a făcut ca Crucifixul să fie instalat în toate camerele clinicii. Eu m-am întors la San Givanni Rotondo după o scurtă convalescenţă şi l-am văzut pe Padre Pio care, în acel moment se îndrepta către sacristie. S-a oprit imprevizibil şi, adresându-se cu un surâs, zise: „Ai văzut că te-ai întors? Mi-a dat mâna să o sărut,apoi a aşezat-o între mâinile mele.”

Un domn povestea: “De câteva zile mi s-a umflat şi îmi provoca suferinţă genunchiul stâng. Medicul mi-a spus că problema este cam complicată şi mi-a prescris multe injecţii. Puţin alarmat, înainte de a începe tratamentul, m-am dus la Padre Pio. După ce m-am confesat, i-am vorbit de genunchiul meu şi i-am cerut să se roage. După amiază târziu, în timp ce mă pregăteam să plec, durerea a dispărut. Mi-am privit genunchiul şi nu mai era umflat, arăta ca şi dreptul. Atunci, chiar înainte de plecare, m-am întors alergând la Padre Pio, pentru a-i mulţumi. – “Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, ci Domnului”. Apoi cu un surâs adăugă: “Spune medicului că acele injecţii să le facă el”.

Un domn distins era un ateu materialist foarte cunoscut în Puglia pentru zelul cu care propaga credinţa sa şi combătea religia. Dimpotrivă soţia era religioasă, dar bărbatul îi interzisese cu severitate să meargă în biserică şi să vorbească fiilor despre Dumnezeu. În 1950 bărbatul se îmbolnăvi. Diagnoza medicilor a fost teribilă: „o tumoare la creier şi una în spatele urechii drepte”. Nu era nici o speranţă de vindecare. Iată ce povesteşte interesatul: „Am fost transportat la spitalul din Bari. Aveam o frică mare de boală şi de moarte. Aceasta a fost frica care a făcut să se nască în sufletul meu o mare dorinţă de a mă adresa lui Dumnezeu, lucru pe care nu-l făceam de când eram copil. De la Bari am fost dus la Milano pentru a fi supus la o operaţie în încercarea de a-mi salva viaţa. Medicul care m-a văzut a spus că operaţia este extrem de dificilă şi rezultatele atât de incerte. Într-o noapte, în timp ce eram la Milano, l-am visat pe Padre Pio. Venise să-mi atingă capul şi-l zice: „Vei vedea că în timp te vei vindeca”. Dimineaţa mă simţeam mai bine. Medici au fost uimiţi de rapida mea revenire, dar erau convinşi de necesitatea operaţiei. Eu, dimpotrivă, terorizat, cu puţin timp înainte de a intra în sala de operaţie, am fugit din spital şi m-am refugiat în casa rudelor, la Milano, unde era şi nevasta mea. Totuşi, după câteva zile, durerile reveniră puternic şi, neputând rezista, m-am întors în spital. Medici, indignaţi, nu mai voiau să mă îngrijească, însă conştiinţa lor profesională a învins. Dar înainte de a face operaţia au crezut oportun să-mi face alte examene medicale. La sfârşitul acestor teste, cu mare uimire, şi-au dat seama că nu mai era nici o urmă de tumoare. Eram surprins şi eu, nu atţt pentru că îmi spuseră medici, dar pentru că în timp ce făceam examenele simţisem un parfum intens de viorele şi ştiam că acel parfum anunţa prezenţa lui Padre Pio. Înainte de a pleca din spital am cerut de la profesor nota de plată. Nu îmi datoraţi nimic – răspunse – deoarece nu am făcut nimic pentru a vă vindeca. Întors acasă am vrut să merg cu soţia mea la San Giovanni Rotondo pentru a-i mulţumi lui Padre Pio. Eram convins că vindecarea mi-o făcuse el. Dar când am ajuns în biserica conventului „Santa Maria delle Grazie” durerile au reapărut cu atâta violenţă încât am leşinat. Doi oameni m-au dus cu greu la confesionalul lui Padre Pio. Mi-am revenit. Când l-am văzut i-am spus: „Am cinci fii şi sunt foarte bolnav, ajutaţi-mă Padre Pio, salvaţi viaţa mea”. „Nu sunt Dumnezeu – îmi răspunse – şi nici Isus Cristos. Sunt un preot ca şi ceilalţi, nimic mai mult, poate mai puţin. Nu fac eu minuni”. „Vă rog, Părinte, ajutaţi-mă!” l-am implorat plângând. Padre Pio stătu un moment în linişte. Ridică ochii spre cer şi am văzut că buzele lui se mişcau în rugăciune. În acel moment am simţit din nou un parfum intens de viorele. Padre Pio îmi spuse: „Mergi acasă şi roagă-te. Eu mî voi ruga pentru tine. Tu te vei vindeca!”. M-am întors acasă şi de atunci orice simptom al bolii a dispărut.

Povesteşte un domn: „În îndepărtatul 1950 soacra mea a fost internată în spital pentru o operaţie la sânul drept, însă noua formaţiune se arătă de natură malignă. Într-adevăr, după puţine luni, a fost necesar, cu o nouă internare, o altă operaţie asemănătoare, la sânul drept. Dată fiind difuziunea bolii medicii Policlinicii din Milano au pronosticat trei sau maxim patru luni de viaţă. La Milano, cineva ne vorbi de Padre Pio şi de minunile atribuite prin mijlocirea sa. Am plecat repede spre San Giovanni Rotondo. Am aşteptat rândul meu pentru spovadă şi, când am ajuns, am cerut lui Padre Pio harul vindecării pentru mama soţiei mele. Padre Pio a suspinat lung de două ori şi a spus: „Să ne rugăm, să ne rugăm toţi. Se va vindeca!”. Aşa a fost. Soacră-mea după operaţie s-a restabilit şi s-a dus personal să mulţumească Părintelui care, zâmbind îi spuse: „Mergi în pace, fiica mea! Mergi în pace!”. În loc de câteva luni prevăzute, soacra mea a trăit încă nouăsprezece ani timp în care a crescut, în ea şi în noi, recunoştinţa devotă pentru Padre Pio.

O altă vindecare atribuită lui Padre Pio a fost aşa numita minune continuă, care se referă la un fost lucrător la calea ferată, mort în 1983, la vârsta de 7° de ani. “Sunt  o sfidare vie a legilor fizice” – repeta omul. În anul 1945 trăia în provincia de Siena. Era căsătorit şi avea un copil micuţ. Lucra ca supraveghetor al instalaţiilor electrice la o linie de cale ferată. În dimineaţa zilei de 21 mai, în timp ce mergea la muncă cu motocicleta, a fost lovit de un camion. A ajuns la spital între viaţă şi moarte. Medicii au descoperit o fractură la craniu, o fractură la arcada sprâncenei în partea stângă, ruptură la timpanul stâng, câteva coaste rupte şi cinci fracturi la piciorul stâng. Timp de mai multe zile atârna între viaţă şi moarte, apoi a fost declarat ca fiind în afară de orice pericol. Convalescenţa a fost lungă dar satisfăcătoare, în afară de picior. Era atât de distrus că medicii nu reuşeau să-l aşeze la loc. Mergea de la un spital la altul. “A fost internat la Clinica Ortopedică din Siena, unde am rămas sub îngrijire un an şi jumătate. Apoi am fost dus la Rizzoli din Bolonia. După primele intervenţii, fracturile femurului au fost parţial videcate, dar, din cauza unor serioase complicaţii,  piciorul a rămas complect ţeapăn. Medicii vorbeau a o “anchilozare fibroasă a genunchiului stâng” şi nu reuşeau să mă vindece. Apoi şi rănile provocate de numeroasele intervenţii chirurgicale nu se mai vindecau. Deoarece toate tentativele de a îndoia genunchiul erau zadarnice, medicii de la Clinica Ortopedică din Siena au decis să încerce “îndoirea forţată a genunchiului pe aparatul Zuppinger, într-o anesteziue totală”. Dar aderenţa muşchilor şi legamentele  care blocau articulaţia erau aşa de rezistente încât şi această intervenţie a fost zadarnică. Ba mai mult, când medicii au insistat cu mai multă forţă, s-a rupt din nou femurul şi a trebuit să stau alte două luni cu piciorul în ghips. La începutul anul 1948 am fost externat de la Clinica Ortopedică din Siena şi declarat incurabil. Trebuiea să rămân cu piciorul  ţeapăn pentru tot restul vieţii mele. Aveam doar 35 de ani şi nu reuşeam să mă resemnez. Ca atare am decis să încerc şi la alţi specialişti, dar speranţele unui succes erau minime şi n-am avut curajul să înfrunt o altă intervenţie. Erau demoralizat şi rău ca o fiară rănită. Nu mai voiam să văd pe nimeni. Îmi descărcam toată durerea  împotriva soţiei, care încerca sub toate formele să mă încurajeze. Ca să mă mişc foloseam cârjele, dar reuşeam să mă târăsc doar câţiva metri, deoarece piciorul, în afară de faptul că era rigid, era şi plin de răni care sângerau şi erau foarte dureroase. Deseori voiam să mă descurc singur, dar cădeam şi atunci urlam cu toată furia şi blestemam pe Dumnezeu şi toate cele sfinte. Soţia mea era credincioasă,însă eu nu. Ea mergea la biseerică şi eu o certam. Blestemam şi înjuram ca să-i fac în ciudă şi ea plângea. Într-o zi a venit în parohia noastră un călugăr să ţină nişte conferinţe. Auzind de cazul meu, a dorit să vorbească cu soţia mea ca s-o âmbărbăteze: “De ce nu-l duceţi pe soţul dumneavoastră  la San Giovanni Rotondo la Padre Pio? Este un capucin care face minuni! Soţia mi-a relatat acele cuvinte cu atât convingere şi speranţă, dar eu am răbufnit într-un râs ironic, rostind injurături şi blasfemii la adresa lui Padre Pio. Soţia nu a voit să irosească acea ocazie şi a scris de mai multe ori acelui călugăr, dar nu a primit nici un răspuns. Atunci a început să-mi vorbească şi să-mi ceară s-o ascult. Situaţia mea era din ce în ce mai gravă. Mi-am dat seama că pentru mine viaţa era terminată. O puternică disperare a venit peste mine. Spre sfârşitul anul m-am dat bătut. “Bine” – i-am zis soţiei – “să încercăm şi asta”. Drumul a fost dramatic. În tren eram întins pe o targă, dar când trebuia să urc şi să cobor din compartiment durerile erau groaznice. Prima etapă a fost Roma, a doua Foggia. Ca să ajungi la San Giovanni Rotondo era un singur autobuz şi pleca dis de dimineaţă. Am decis să petrecem noaptea într-o pensiune. În timp ce mă târam cu cârjele, am alunecat într-o băltoagă şi m-am lovit rău de tot. Am fost îngrijit de personalul de la calea ferată, care auzind că a fost un coleg de-al lor, mi-au pus la dispoziţie o cameră la gară, unde am petrecut noaptea. Dis de dimineaţă, eu, fiul meu şi soţia mea, am luat autobuzul spre San Giovanni Rotondo. Autobuzul se oprea la circa doi kilometri de bisericuţa capucinilor. Străzile nu erau asfaltate. Nu ştiu cum am ajuns la biserică. Abea intrat, m-am agăţat de o bancă, pe jumătate leşinat. Nu văzusem niciodată vreo fotografie a lui Padre Pio, deci nu puteam să-l recunosc. În biserică erau diferiţi capucini. Lângă meni era unul care spovedea femeile. Portiţa care se foloseşte ca să-l ascundă pe confesor, era deschisă. Fratele ţinea ochiii aplecaţi, iar mâinile ascunse în mânecile sutanei. Când şi-a ridicat mâna dreaptă ca să dea dezlegarea, am observat să purta jumătate de mănuşă. “El este” – mi-am zis. În aceiaşi clipă Padre Pio şi-a ridicat ochiii şi m-a fixat pentru câteva secunde. Sub acea privire trupul meu a început să tremure, ca şi cum ar fi fost lovit de o violentă scuturătură electrică. După câteva minute, părintele a ieşit de la spovezi şi a plecat. La ora patru după amează eram din nou în biserică. Fiul meu m-a însoţit în sacristie. Padre Pio deja spovedea. Erau câteva persoane înaintea mea. După circa un sfert de oră a venit şi rândul meu. Sprijinindu-mă pe cârje m-am apropiat de călugăr. Am încercat să spun ceva, dar el nu mi-a dat răgaz. A început să vorbească, făcâd o descriere perfectă a vieţii mele, a caracterului meu, a comportamentului meu. Eram complect răpit de cuvintele lui şi nu mă mai gândeam deloc la picior. Când părintele a ridicat mâna să-mi dea dezlegarea, am simţit din nou scuturătura teribilă în tot  corpul meu, pe care o simţisem şi dimineaţa. Fără să-mi dau seama, am îngenunchiat şi am făcut semnul crucii. Apoi, tot fără să mă mai gândesc la picior, m-am ridicat, am luat cârjele în mână şi m-am îndepărtat mergând normal. Toate le făceam cu mişcările cele mai normale. Soţia mea, care era în biserică, m-a văzut venind cu cârjele în mână, dar nici ea n-a făcut caz. Mi-a spus numai: “Ce faţă senină şi frumoasă ai!” ne-am oprit să ne rugăm puţin, apoi ne-am îndreptat spre ieşire. Numai acum soţia şi-a dat seama de ce se  întâmplase: “Iosife, dar tu mergi!”, mi-a zis. M-am oprit şi am văzut cu stupoare că aveam cârjele în mână. “E adevărt, merg şi nu simt nici o durere”, am răspuns. “Tată – a adăugat fiul meu – când erai la Padre Pio te-ai şi îngenunchiat”. Puteam să fac acele mişcări în modul cel mai natural, fără nici o durere ori dificultate. Mi-am dat jos pantalonii şi mi-am examinat picioarele: toate rănile, care până de curând erau sângerânde şi dureroase, acum erau cicatrizate. Acum se vedeau doar cicatricele perfect uscate. “Sunt într-adevăr vindecat!” – am strigat către soţia mea şi am izbucnit în plâns. Drumul de întoarcere acasă a fost un marş triumfal. Oriunde mă opream povesteam ce mi s-a întâmplat. Am mers să fac o vizită la Clinica Ortopedică din Siena. Medicii erau umiţi. Mai întâi de toate văzându-mă că pot merge. Apoi pentru că la radiografie picioruk meu nu era deloc schimbat. Anchiloza fibroasă de la genunchiul stâng era tot acolo şi deci nu aş fi putut în nici un caz să merg. Cazul meu a fost prezentat şi la un congres al medicilor de la Roma. Am fost vizitat de  mulţi specialişti iluştrii, care poveneau şi din extern şi toţi au rămas uimiţi.

De la sfârșitul anului 1953 și până la începutul lui 1954 Papa Pius al XII-lea a fost grav bolnav din cauza stresului. Avea grețuri și sughița, nu putea să mănânce, iar atunci când încerca, vomita. Singurele clipe de ușurare le avea în timpul perioadelor scurte de somn de o jumătate de oră. În cele din urmă a trebuit să fie hrănit artificial.  

În timp ce Papa era bolnav, Părintele Pio a promis să se roage pentru el ajungând până la a-și oferi propria sa sănătate și viață lui Dumnezeu pentru sănătatea și viața Papei.

Cîteva zile mai târziu Părintele Pio s-a îmbolnăvit și a făcut febră.

Părintele Costantino Capobianco povestește: „Nu am știut despre promisiunea Părintelui Pio și nu mi-am dat seama de motivul bolii sale. Agostino, căruia Părintele Pio îi spusese despre toate lucrurile acestea, mi-a spus că Părintele Pio a căzut la pat deoarece este foarte îngrijorat din cauză că  Papa este bolnav.”

Părintele Pio a luat pe umerii săi această povară care fusese destinată Papei. Papa Pius al XII-lea  s-a însănătoșit repede. Câteva zile mai târziu, Papa a  aflat despre oferta făcută din devotament de către Părintele Pio în Mânăstirea San Giovanni Rontondo. Apoi, Papa Pius al XII-lea s-a decis să scrie o scrisoare către Episcopul Călugărilor Franciscani pentru a-și arăta recunoștința față de Părintele Pio pentru rugăciunile și suferințele sale.

 Biograpia      Minunile      Vindecările      Bilocaţia     Mirosurile   Clarviziunea      Apariţiile        Levitaţia       Îngerul Păzitor        Diavolul        Rugăciuni        Sfântul Rozariu        Novena către Padre Pio      Cele Zece Porunci